Tigara din timpul

N-as spune chiar ca ma fascineaza toaletele - desi o raita pe la bude, prin felul in care se prezinta, iti poate da o multime de indicii despre "specificul locului". Am inteles ca e chiar o intreaga teorie despre ce semnifica diversele moduri de utilizare a wc-urilor, despre ce, cat si cum faci acolo, ma rog, nu mai insist.
Exista insa un mare mister pentru mine referitor la toalete, care nu inceteaza sa ma minuneze de fiecare data cand dau ochii cu asta:

Evident, ce ma tot intreb eu este de ce se mai chinuie astia sa stinga mai intai tigara pe capacul bazinului, cand oricum, dupa aia, arunca in apa chistocul? Si pe langa asta, se mai ridica o problema: pe dansa, pe dansa cine o tine, in timpul procesului de stingere? Nu stiu altii cum sunt, poate au ajuns la un nivel de dexteritate care le permite sa se descurce cu o singura mana - aia stanga, ca in principiu cu dreapta tii tigara de obicei - dar eu, daca nu imi folosesc ambele maini cand ma duc la buda...

O zi din viata lui Kolima Kolimovici

Se adunasera deja mai multi oameni in fata intrarii, intr-o coada ce serpuia pana aproape de cantine. Paznicul se uita pe hartiile lor si, daca erau in regula, ii lasau sa intre. Odata ajunsi in zona interioara, oamenii se raspandeau care incotro. Unii fumau, cativa se asezasera care pe unde apucasera, iar cei mai multi se stransesera intr-o alta coada, destul de lunga, pentru a-si mai lua ceva de-ale gurii. Eu nu, desi incepusera sa imi ghioratie matele.

Am intrat apoi in intuneric, pasind cu atentie sa nu ne impiedicam. Simteam cum mi se face tot mai foame si ma intrebam cum voi rezista pana la sfarsit. Ajunsi la locul destinat noua, ne-am strans toti lucrurile in jurul nostru sa fim siguri ca nu dispar.

Gata, incepe. Inima imi batea cu putere, nu stiu de ce. Trebuia sa nu ma gandesc ca mi-e foame, trebuia sa fiu atent la ce se intampla in jurul meu. Acolo, in fata mea, oamenii incepusera deja sa moara. Soldatii ii gasisera pe cativa care se ascundeau in niste unghere si ii mitraliasera fara macar sa se uite cine sunt, trasesera la intamplare. Zgomotul pistoalelor lor automate lor mi-a bubuit in creieri, incat mi-a venit sa imi puna mainile la urechi, sa nu mai aud. Dar nici chiar acest masacru nu m-a putut face sa uit cum parca mi se face gaura in stomac. Stateam in intuneric si luminitele pe care le vedeam ici-colo parca incepusera sa se miste, sa joace, sa se amestece intre ele. Imi treceam mainile prin capul meu ras si incercam sa alung senzatia de sleiala pe care mi-o dadea faptul ca trecusera 10 ore de cand pusesem ceva, nu cine stie ce, in gura. Da, mancasem ceva, dar cred ca ce contribuia cel mai mult la senzatia asta tampita ca ma ia cu lesin era faptul ca stiam ca sunt pironit acolo cateva ore si ca nu am cum sa ies. Macar apa de as fi avut, s-o mai pacalesc, dar nici asta nu aveam.

Langa noi, crimele continuau. Se parea ca viata nu facea aici nici cat o ceapa degerata. Una-doua, se gasea cate unul care sa scoata un pistol si ii impuste pe ceilalti. Ba chiar, la un moment dat, un lunetist a reusit sa ucida aproape 300 de oameni, el singur, suit intr-un turn inalt. Oamenii cadeau ca mustele, secerati de gloantele sale.

Intr-o scurta pauza, unul de langa mine si-a aprins o tigara. Imediat, un munte de om, hidos, cu o burta uriasa si niste maini cat niste copaci, un paznic, si-a facut aparitia, l-a luat pe sus pe ala care incepuse sa fumeze si l-a dus cine stie unde. Cineva langa mine a protestat. Eu am tacut, nu am spus nimic. Nu stu de ce, dar mi-a trecut prin minte ca era mai bine ca se intamplase asa...
Intre timp, burta mea continua sa ceara de mancare. mai rau, incepuse sa ma doara si capul si ma intrebam daca nu cumva o sa ma ia ameteala la plecare. Trebuiau coborate niste trepte si ma si vedeam impiedicandu-ma de ele. Iar gandul ca nici la intoarcere nu aveam sa gasesc mare lucru de mancat era de natura sa imi sporeasca si mai mult senzatia de gol naprasnic in stomac.

Dincolo incepusera deja sa se petreaca lucruri mult mai cumplite. Oamenii erau crestati pe frunte cu cutitul, stalciti in bataie cu batele, impuscati in organele genitale, eviscerati, desfigurati cu sute de gloante, arsi de vii si, ce oroare! scalpati. Langa mine, cativa mai sensibili isi pusesera mana la ochi. Degeaba incercau tovarasii lor sa ii linisteasca, privirea lor nu suporta atrocitatile ce se petreceau la cativa pasi de ei.

Slava Domnului, la un moment dat s-a facut brusc lumina. M-am ridicat si, spre umirea si marea mea bucurie, am vazut ca nici pomeneala de ameteli. Da, inca imi era foame, dar nu atat de rau ca pana acum. De unde pana in urma cu cateva minute doar crezusem ca o sa vad negru in fata ochilor, iata-ma acum in picioare, pregatit de drumul de intoarcere. Doar o mica necesitate fiziologica si gata!



Inglorious Basterds e un film misto. Cu niste scene cam violente - deh, Tarantino! - dar misto. Ce-i drept, era bine sa fi mancat si eu ceva inainte, nu sa beau o bere, ca, in doua ore jumate cat a tinut, mi s-au impaienjenit ochii.

Nea Erdinci

Am vazut aseara o frizerie pe Calea Victoriei care arata fix ca acum 20-30 de ani, neschimbata, cu acelasi gen de pardoseala, cu pietricele dintr-alea albe in ciment, cu scaune de pe vremea barbierului din Sevilla, cu faianta alba, ordinara, pe pereti, cu, nici nu stiu cum sa le zic, castile alea sub care isi bagau cucoanele capul sa le stea cocul ferm, ca niste jumatati de ou, cu lumina slaba si, in general, cu aerul ala rece pe care il emanau frizeriile pe vremuri. Si vazand frizeria asta, am avut o revelatie:
Acum destui ani, cand ma ducea maica-mea sa ma tund, eram asa mic, incat nu imi iesea capul deasupra spatarului scaunului si nu putea frizerul sa ma tunda din cauza asta. De aceea, exista o scandura pe care hair stylistul de rit vechi o punea peste cotierele scaunului, iar eu ma asezam pe aceasta scandura. In acest fel, ajungea si scafarlia mea la un nivel la care frizerului ii venea mai usor sa ma tunda.
Ei bine, am constientizat prima data in viata mea ca am crescut cand nu a mai fost nevoie de scandura aia.

P.S. Nea Erdinci e frizerul la care ma duceam sa ma tund. Cum de mult nu mai am ce tunde, n-am mai trecut de cel putin 10 ani pe acolo, dar pun pariu ca si acum suie copiii pe scandura.

Aux musique, citoyens!

Aseara, in atmosfera deosebit de calduroasa si de primitoare a Salii Palatului, tovarasul Yann Tiersen, artist emerit al poporului francez prieten, a cantat - si a incantat - cateva dintre cele mai indragite slagare ale sale.
Animat de o inalta constiinta artistica, tovarasul Yann Tiersen, impreuna cu ceilalti muzicieni prezenti pe scena alaturi de el, a oferit publicului bucurestean un spectacol pe masura valorii sale ridicate. Imbracat modest - cu anumite influente cosmopolite, totusi, la care ne exprimam pe aceasta cale convingerea ca va renunta in viitorul apropiat, si ne referim aici la blugi - cantautorul francez le-a dovedit spectatorilor ca este un virtuoz al vioarei, chitarei si a altor instrumente, puse in slujba crearii unor melodii pe gustul maselor populare. Dovedind ca si-a insusit criticile primite cu ocazia lansarii compozitiilor de pe discul "Good bye, Lenin" - si ca veni vorba, cum adica good bye, Lenin? De Lenin nu ne despartim niciodata, tovarasi! - precum si a celor in care se referea la evolutia pe care anumite elemente cu un grad scazut de constiinta politica ar numi-o fabuloasa a tovarasicii Amelie Poulain, compozitii care, prin ritmul ceva mai lent, denotau un sentimentalism minor, de combatut, tovarasul Tiersen a prezentat aseara o suita de acorduri inflacarate, sustinute de chitari si mai ales de toba - pe care am remarcat, cu o deosebita mandrie, steaua rosie calauzitoare - acorduri ce i-au miscat adanc pe spectatori. Ajunsi in acest punct, ii recomandam pe un ton prietenesc, dar in acelasi timp ferm, tovarasului de la bass ca, pe viitor, sa renunte la atitudinile provocatoare pe care le-a manifestat aseara, cand s-a miscat intr-un mod indecent, contrar eticii proletare, dovedind astfel influente decadente specifice capitalismului putred. Dand dovada de o energie ce nu poate izvori decat din dragostea sa fierbinte pentru muzica dedicata tuturor oamenilor muncii de la orase si... de fapt, numai de la orase, tovarasul Tiersen a reusit sa distruga un arcus de vioara, fapt ce nu l-a impiedicat insa sa daruiasca publicului din preaplinul talentului sau artistic pana la sfarsit. Indragitul interpret francez si-a incheiat initial recitalul dupa o ora, dar a revenit pe scena, la chemarea fierbinte a celor prezenti, pentru inca o jumatate de ora. Intr-un final, cei cinci muzicieni, in frunte cu tovarasul Tiersen, au parasit scena, insotiti de aplauze furtunoase, care s-au transformat in ovatii.
Desigur, au existat si lipsuri, care au constat in completa neutilizare a acordeonului si a pianului, fapt ce a dus la inselarea anumitor asteptari pe care le aveau de la tovarasul Tiersen spectatorii de la Sala Palatului. Alte lipsuri - pe care nu credem ca ne-am indeparta prea mult de adevar daca le-am numi adevarate sabotaje, pentru care trebuie cautati faptasii si pedepsiti exemplar pentru ca astfel de evenimente reprobabile sa nu se mai repete - au constat in proasta sonorizare a anumitor instrumente - spre exemplu, vioara - precum si a vocii, care s-au auzit la un nivel deosebit de scazut, fapt ce constituie o grava abatere de la misiunea asumata de un cantaret de a veni in beneficiul cresterii ridicarii nivelului maselor largi.
Alte lipsuri, neimputabile de aceasta data tovarasului Tiersen, au constat in folosirea, de catre elemente ce au tradat astfel atitudini nesanatoase mic-burgheze, a aparatelor telefonice mobile pe post de camere de luat vederi, in conditiile in care aceste activitati subversive erau strict interzise. Noroc cu spiritul vigilent al tovarasilor din dispozitivul de securitate, care au inabusit din fasa asemenea provocari ordinare.
Dupa recital, s-au putut auzi si cateva pareri pe care noi le-am numi defetiste, neprincipialiste, conform carora spectacolul a dezamagit printr-o prea mare agitatie, fapt ce a provocat anumite tulburari in randurile cetatenilor de pe scaune.
In ceea ce il priveste pe tovarasul Kolima, acesta s-a dovedit si de aceasta data un element provocator, refractar preceptelor constiintei inaintate, marcat de un individualism ce trebuie combatut de fiecare data, fara mila, sfidand prin decizia sa de a asista la spectacol de unul singur.