Dupa razboi

Am avut odata ocazia sa intru intr-un buncar, cum altfel, dat fiind subiectul ultimelor prostii scrise pe aici, anti-atomic. Cum sa fie inauntru, ca intr-un buncar anti-atomic, cu o senzatie amestecata de protectie si claustrofobie, cu beculete care se aprindeau si telefoane care sunau - bineinteles, astea erau pentru vizitatori, de fapt buncarul era scos din functiune. Sau cine stie, la o adica... In fine, nu asta conteaza.
Ei bine, am avut un sentiment foarte straniu la iesire. Dupa vreo 45 de minute de umblat la cativa metri pe sub pamant, cand am iesit de acolo, am nimerit in singurul peisaj peste care m-as fi asteptat sau dau.


Ma simteam ca un stalker, care iese pentru prima data la suprafata dupa multi ani de trait sub pamant, si da peste o lume pustie. Nu se auzea nimic in jur, era doar natura. Era ca si cum in alea 45 de minute in care am strabatut buncarul, lumea de deasupra chiar fusese bubuita si la suprafata nu mai ramasese picior de om.


In schimb, erau doar animale, care pareau a se descurca foarte bine si fara oameni. Iar caii chiar au parut un pic contrariati la vederea mea. Parca eram singurul om de pe pamant si zici ca trecusem prin tunelul timpului si ma transportasem undeva in viitor.

Dar nici macar asta nu mi se pare acum asa important. Ci faptul ca, revin - eram absolut sigur ca peste piesajul asta voi da la iesire. Daca as fi vazut oameni, m-as fi mirat la modul cel mai serios.
Mda, uneori, lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie.

Singleplayer campaign part 3

Left Alt Left Alt Left Alt Left Alt

Singleplayer campaign part 2

S S S W W A D A D A D

Kolimache prietenache

Nu mai sunt foarte la curent - vorba vine - cu activitatea agentiilor spatiale din lume, dar banuiesc ca exista cineva care din cand in cand trimite cate un semnal de pace si prietenie in spatiu, sa nu creada cumva congalaxienii nostri, daca or exista, ca vrem scandal. Nu stiu, de fapt, probabil semnalul asta se trimite incontinuu, doar-doar o raspunde cineva, macar cu replica aia faimoasa, "Nu stiu, dom'le, eu nu sunt de pe aici, eu sunt tocmai din galaxia V19K37. Parerea mea..."Ei, oricum ar fi, important nu e asta, ci ideea in sine e ceva, de a trimite un mesaj in spatiu, mesaj pe care dracu' stie daca l-o primi cineva. Iti dai seama cum sta ala acolo, emitatorul, cu ochii in monitoarele alea, tensiunea in care poate ca intra cand, nici nu stiu, semnalele alea o iau un pic razna, semn ca poate vreun omulet verde s-a plictisit sa i se trimita de pe Pamant capsule cu tablouri de Da Vinci, muzica de Beethoven si "Johnny B Good" si cere si el ceva mai actual.
In fine, atata vorbaraie... La asta ma gandeam acum doua nopti cand nu puteam sa adorm. Am luat telefonul si am trimis doua SMS-uri, apoi am asteptat si am tot asteptat piuitul ala dublu pe care il face Nokia cand primeste mesaj. Ma simteam de parca as fi trimis un semnal in cosmos, cu speranta ca poate-poate vine ceva inapoi.
Dar un raspuns n-a mai venit neam.

M

Ce chestie! Acum cativa ani, imi tremurau picioarele cand coboram la metrou. Eram pe jumatate impaiat si nu indrazneam nici sa intorc capul.
Acum, in schimb, pur si simplu ma fascineaza ideea de metrou. Ce-i drept, nu al nostru. Si nu cel din prezent.

Si apropo de asta, uneori, orasul asta mi se pare asa nasol, si mai ales oamenii, atat de naspa, incat parca am asa, o usoara dezamagire cand ies de la metrou si descopar ca, de exemplu, Piata Gorjului si taranimea care isi face veacul prin ea sunt tot acolo.