Dupa razboi

Am avut odata ocazia sa intru intr-un buncar, cum altfel, dat fiind subiectul ultimelor prostii scrise pe aici, anti-atomic. Cum sa fie inauntru, ca intr-un buncar anti-atomic, cu o senzatie amestecata de protectie si claustrofobie, cu beculete care se aprindeau si telefoane care sunau - bineinteles, astea erau pentru vizitatori, de fapt buncarul era scos din functiune. Sau cine stie, la o adica... In fine, nu asta conteaza.
Ei bine, am avut un sentiment foarte straniu la iesire. Dupa vreo 45 de minute de umblat la cativa metri pe sub pamant, cand am iesit de acolo, am nimerit in singurul peisaj peste care m-as fi asteptat sau dau.


Ma simteam ca un stalker, care iese pentru prima data la suprafata dupa multi ani de trait sub pamant, si da peste o lume pustie. Nu se auzea nimic in jur, era doar natura. Era ca si cum in alea 45 de minute in care am strabatut buncarul, lumea de deasupra chiar fusese bubuita si la suprafata nu mai ramasese picior de om.


In schimb, erau doar animale, care pareau a se descurca foarte bine si fara oameni. Iar caii chiar au parut un pic contrariati la vederea mea. Parca eram singurul om de pe pamant si zici ca trecusem prin tunelul timpului si ma transportasem undeva in viitor.

Dar nici macar asta nu mi se pare acum asa important. Ci faptul ca, revin - eram absolut sigur ca peste piesajul asta voi da la iesire. Daca as fi vazut oameni, m-as fi mirat la modul cel mai serios.
Mda, uneori, lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie.