Zekii se ghidau dupa un principiu si bun: "Crapa tu azi, ca eu crap maine".
La mine e cam invers.
in vama [august, 2013]
Acum 12 ani
joi, 31 mai 2012
joi, 24 mai 2012
Infirmeria
Stii cum se mai salvau o perioada zekii din Nord? Cand ii triau prin lagarele alea de tranzit si ii intrebau gardienii care ce era inainte ed a fi arestat, cei mai curajosi sau mai inspirati ziceau ba croitor, ba tamplar, ba medic, meserii care se cautau in lagare, chiar daca habar nu aveau cum se baga ata in ac sau cum se face o injectie. Nici gardienii nu ii verificau, era totul bine o vreme.
Mai ales cei care ziceau ca se pricep la medicina, ii trimiteau la infirmerie si acolo era mai cald si ceva mai bine, macar vreo doua saptamani - dar in Nord, doua saptamani putea inseamna o viata intreaga. Oamenii se prefaceau cat puteau de bine ca se pricep la ce au de facut, ca stiu cum se face si o vreme pacaleau lumea - care, de altfel, parea ca si voia sa fie pacalita.
Dar, la un moment dat, intarca balaia si falsii infirmieri se trezeau din nou la taiat copaci sau la scos aur la -50 de grade.
M-am uitat 5 minute la un poster publicitar si nu am fost in stare sa imi dau seama ce vrea sa spuna. Desi totusi era simplu. Probabil ca cele doua saptamani ale mele de facut pe infirmierul ar cam trebui sa se incheie.
Mai ales cei care ziceau ca se pricep la medicina, ii trimiteau la infirmerie si acolo era mai cald si ceva mai bine, macar vreo doua saptamani - dar in Nord, doua saptamani putea inseamna o viata intreaga. Oamenii se prefaceau cat puteau de bine ca se pricep la ce au de facut, ca stiu cum se face si o vreme pacaleau lumea - care, de altfel, parea ca si voia sa fie pacalita.
Dar, la un moment dat, intarca balaia si falsii infirmieri se trezeau din nou la taiat copaci sau la scos aur la -50 de grade.
M-am uitat 5 minute la un poster publicitar si nu am fost in stare sa imi dau seama ce vrea sa spuna. Desi totusi era simplu. Probabil ca cele doua saptamani ale mele de facut pe infirmierul ar cam trebui sa se incheie.
vineri, 18 mai 2012
Vagon-zek
Am fost azi pana in Militari, desigur, cu metroul. Tot drumul, m-am gandit "Bai, cum dracu'am putut sta 8 ani asa departe?" Cum naiba am rezistat sa fac zi de zi aproape o ora de acasa pana la serviciu si inca o ora de la serviciu pana acasa. La un loc cu toate fetele alea, cum sa zic, despre care iti dadeai seama ca numai spre Militari ar fi putut sa mearga.
In fine, dar totusi nu despre asta e vorba. Normal, in metrou erau cam aceleasi mutre ca intotdeauna, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Genul vanzatoare pe la Unirea, in aripa Calarasi, paznici sau soferi pe la cine stie ce firme, cativa studenti, cateva mame care s-au dus cu ala mic in Cismigiu, in general, dintr-astia... nimic nou.
Dar mai era ceva. Ma uitam in vagon si simteam ceva, un sentiment extrem de familiar, dar pe care nu il puteam deocamdata defini. Sau poate nu un sentiment. O prezenta. Si dintr-odata mi-am dat seama ce era. Si vagonul s-a schimbat dintr-odata cu totul.
Era Gulagul. Da, fix acolo, printre oamenii aia care se intorceau de la munca sau de la o bere in centru. Era acolo, nevazut si nesimtit decat de mine. Ma uitam la oamenii care stateau jos si vedeam printre ei alte figuri. Il vedeam pe Ivan Denisovici. Pe maiorul Pugachov. Pe Vaska Denisov, mancatorul de porci inghetati. Se auzeau latraturile catelei Tamara. Il vedeam dand la tarnacop pe Dugaev si asistam la jocul de carti "pe datorie" dintre criminalii profesionisti. Tot acolo erau si ceilalti: Iagoda, Ejov, Beria, Stalin...
Erau cu totii acolo pentru ca acolo, in vagonul ala sau intr-unul ca el citisem atatea si atatea carti despre el. In metroul ala care m-a dus 8 ani dinspre si inspre Militari am dat pagina dupa pagina din "Arhipelag", din "Marea Teroare", "Recolta durerii", "Gherla", "Fenomenul Pitesti", "Magadan", "Oranki". Acolo am citit si am ras-citit Povestirile din Kolima. Si cate si mai cate...
Cand eram mic, locurile de pe langa releul de la marginea orasului mi se pareau aproape mistice(normal, habar nu aveam ce inseamna cuvantul pe vremea aia, dar privind in urma, probabil ca asta era). Nu stiu cat de des voi mai ajunge un Militari, dar pentru mine, metroul care merge intr-acolo a devenit mistic. O luntre a lui Charon, pe baza de cartela magnetica.
In fine, dar totusi nu despre asta e vorba. Normal, in metrou erau cam aceleasi mutre ca intotdeauna, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Genul vanzatoare pe la Unirea, in aripa Calarasi, paznici sau soferi pe la cine stie ce firme, cativa studenti, cateva mame care s-au dus cu ala mic in Cismigiu, in general, dintr-astia... nimic nou.
Dar mai era ceva. Ma uitam in vagon si simteam ceva, un sentiment extrem de familiar, dar pe care nu il puteam deocamdata defini. Sau poate nu un sentiment. O prezenta. Si dintr-odata mi-am dat seama ce era. Si vagonul s-a schimbat dintr-odata cu totul.
Era Gulagul. Da, fix acolo, printre oamenii aia care se intorceau de la munca sau de la o bere in centru. Era acolo, nevazut si nesimtit decat de mine. Ma uitam la oamenii care stateau jos si vedeam printre ei alte figuri. Il vedeam pe Ivan Denisovici. Pe maiorul Pugachov. Pe Vaska Denisov, mancatorul de porci inghetati. Se auzeau latraturile catelei Tamara. Il vedeam dand la tarnacop pe Dugaev si asistam la jocul de carti "pe datorie" dintre criminalii profesionisti. Tot acolo erau si ceilalti: Iagoda, Ejov, Beria, Stalin...
Erau cu totii acolo pentru ca acolo, in vagonul ala sau intr-unul ca el citisem atatea si atatea carti despre el. In metroul ala care m-a dus 8 ani dinspre si inspre Militari am dat pagina dupa pagina din "Arhipelag", din "Marea Teroare", "Recolta durerii", "Gherla", "Fenomenul Pitesti", "Magadan", "Oranki". Acolo am citit si am ras-citit Povestirile din Kolima. Si cate si mai cate...
Cand eram mic, locurile de pe langa releul de la marginea orasului mi se pareau aproape mistice(normal, habar nu aveam ce inseamna cuvantul pe vremea aia, dar privind in urma, probabil ca asta era). Nu stiu cat de des voi mai ajunge un Militari, dar pentru mine, metroul care merge intr-acolo a devenit mistic. O luntre a lui Charon, pe baza de cartela magnetica.
duminică, 13 mai 2012
vineri, 11 mai 2012
luni, 19 decembrie 2011
joi, 24 noiembrie 2011
Zek
Zeka nu-si faceau niciodata planuri dincolo de ziua de azi. "O duc asa azi si maine mai vedem cum o fi, daca o mai fi". Adevarul e ca la ce bun sa isi faca? Oricand puteau sa isi ia "9 grame de plumb in ceafa", sa moara de frig, de foame, sa constituie material didactic al criminalilor vechi pentru astia mai tineri care aspirau sa intre in gasca in legatura cu modalitatile in care poti omori un om folosindu-te de orice. Pica ceva peste ei, li se oprea inima, faceau atac cerebral... In cate feluri nu poate muri un om?
Tot ma gandeam eu ca parca-parca mi-ar fi placut sa ajung intr-un lagar (curajosule!). Habar nu am cat as fi supravietuit. La cum imi ghioraie matele pe la 2 dupa-amiaza, dupa ce pe la 10 mi-am luat micul dejun, inclin sa cred ca nu mult, macar din cauza foamei. Sau la ce frig imi e daca ies cu capul gol la 4 grade Celsius. Sau la cum imi tremura picioarele cand trec pe langa un caine vagabond (cum o fi cand un soldat pune ciobanescul german pe tine?)
Dar ceva-ceva tot am in comun cu detinutii din lagarele siberiene (astia-s zeka). Nu imi fac niciodata planuri pentru mai tarziu de maine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
