Inapoi in Nord

Mi-a cam fost dor de tine.

Zek

Zeka nu-si faceau niciodata planuri dincolo de ziua de azi. "O duc asa azi si maine mai vedem cum o fi, daca o mai fi". Adevarul e ca la ce bun sa isi faca? Oricand puteau sa isi ia "9 grame de plumb in ceafa", sa moara de frig, de foame, sa constituie material didactic al criminalilor vechi pentru astia mai tineri care aspirau sa intre in gasca in legatura cu modalitatile in care poti omori un om folosindu-te de orice. Pica ceva peste ei, li se oprea inima, faceau atac cerebral... In cate feluri nu poate muri un om?

Tot ma gandeam eu ca parca-parca mi-ar fi placut sa ajung intr-un lagar (curajosule!). Habar nu am cat as fi supravietuit. La cum imi ghioraie matele pe la 2 dupa-amiaza, dupa ce pe la 10 mi-am luat micul dejun, inclin sa cred ca nu mult, macar din cauza foamei. Sau la ce frig imi e daca ies cu capul gol la 4 grade Celsius. Sau la cum imi tremura picioarele cand trec pe langa un caine vagabond (cum o fi cand un soldat pune ciobanescul german pe tine?)

Dar ceva-ceva tot am in comun cu detinutii din lagarele siberiene (astia-s zeka). Nu imi fac niciodata planuri pentru mai tarziu de maine.

Nu, nu stiam ca rata e grasa

Teoretic, e o intalnire informala dintre client si aia pe care clientul ii freaca non-stop la cap. O cina. Practic, pentru tine, e ceva mai mult de atat. E atingerea dintre doua lumi. Atingerea superficiala dintre lumea in care esti obisnuit sa te stergi pe maini dupa ce te speli cu un prosop de bumbac, pe care dupa aia il arunci intr-o lada sub chiuveta, si lumea in care, dupa ce te speli, iti incalzesti un pic mainile sub uscator, apoi le bagi in buzunar, chipurile cauti ceva pe acolo, ca sa le usuci de-a binelea. Atingerea dintre o lume in care concediile se fac la ski la granita cu Elvetia - deci nu in Italia, Franta, Germania sau Austria, ci la granita cu Elvetia - si o lume in care un asfintit langa Agapia e tot ce poate fi mai frumos pe lume. Scurta suprapunere a unei lumi in care meniul e un meniu cu o lume in care meniul e de fapt curs de limba franceza, nivel avansat.

Dar ce sa vezi? Chiar si asa, reusesti sa faci fata cu succes. Esti imbracat ok, stii ce sa comanzi (bineinteles, dupa ore intregi de studiu prealabil asupra meniului si sfaturi de la colegi care au mai trecut prin dintr-astea), nu scapi nimic pe tine, nu ai decat o mica-mica tentatie sa impaturesti la loc prosopul de bumbac si sa il pui la loc, dar te gandesti "Bai, ia stai putin, cum dracu', adica eu ma sterg pe bot cu el si dupa aia vine altul si se sterge si el la bot? Mai trebuie sa fie ceva", si te uiti jos si vezi ladita unde trebuie sa il arunci)... Pare ca te acomodezi destul de lejer cu lumea asta noua. Nu esti tu de acolo, dar nici nu pari complet bulversat, dat jos cu doua ore in urma din personal.

Asta numai pana cand cineva de Dincolo te intreaba cu un amestec de mirare si inca ceva, poate dezaprobare, "Cum, nu stiai ca rata e grasa?"

Curajosule!

Trezeste-te la 5 dimineata, dar nu, nu cu ciocanul batut in sina de tren, ci cu melodia ta favorita setata ca alarma pe telefonul ala, stii tu care. Si asta dupa ce te-ai culcat la 9 seara, in patul tau, nu laolalta cu alti 200 de insi, dintre care vreo 50 cel putin nu ar avea nicio tresarire sa-ti infiga un cutit in spate. Bea-ti cafeaua linistit, in timp ce citesti presa si vezi ce prostii au mai scris "friendsii" tai pe site-ul ala albastru. Pe urma, du-te la buda, mai stai si acolo 20 de minute. Fa vreo 300 de flotari, papa ceva bun si bea un ceai fierbinte. Asta in timp ce in bucatarie e cald si bine - ma rog, de la aragaz, nu de la calorifer, dar ce mai conteaza? Pe urma, pune-ti niste sosete groase, blugii, ghetele, un pulover si haina de iarna. Iesi pe usa cand vrei tu, fara sa te numere cineva, in fond, esti unul singur, nu? Coboara in statie si ia autobuzul care vine imediat, nu trebui sa-l astepti o ora si, oricum, chiar daca ar fi trebuit sa-l astepti, afara e destul de placut. Stramba un pic din nas ca iar trebuie sa mergi in compania taranetilor din Militari si, mai ales, a umflatei aleia sinistre care isi baga p..la non-stop, si la telefon, si in femeile care ii atrag atentia ca, fiind ditamai scroafa, ocupa tot culoarul. Da-te jos la autogara, ia-ti bilet, intinde-ti picioarele cat vrei tu, e loc destul, scrie chestia asta pe blog de pe acelasi telefon, pregateste-te sa mai faci un somnic si totusi gandeste-te ca "Ba, ce nasol e sa te trezesti la 5 dimineata!"

Si mai indrazneste pe urma sa crezi ca, la o adica, ai fi facut fata intr-un lagar din Kolima!

Cuvintele sunt in alta parte

"Bread from Lend-Lease flour possessed and amazing quality: anyone who ate it stopped visiting the toilet; once in a five days a bowel movement would be produced that wasn't even worth the name. The stomach and intestines of the convict absorbed without remainder this magnificent white bread with its mixture of corn, bone-meal, and something else in addition - perhaps hope".

Din "Povestiri din Kolîma" de Varlaam Şalamov, "Lend-Lease".

Citesc fraza scrisa cu bold si pe urma citesc ce-am scris eu intr-o prezentare in powerpoint. Parca astea ale mele nici nu merita denumirea de cuvinte.

Tot la vorba mea ati ajuns

"Astăzi, 16 noiembrie 2006, aşezăm piatra de temelie a ceea ce va deveni Pasajul Suprateran Basarab, unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură din România ultimilor ani.

Ne manifestăm încrederea ca, dincolo de implicaţiile de ordin rutier, această construcţie să fie mai mult decât un simplu pasaj şi să devină un simbol, o adevărată punte de legătură cu acel Bucureşti pe care ni-l dorim cu toţii: o capitală modernă, în rând cu marile metropole ale Europei.

Fie ca Pasajul Suprateran Basarab să reprezinte doar prima etapă din dezvoltarea durabilă şi sănătoasă a Capitalei României!"

Mda, destul de penibil, dar na, eram la inceputul carierei cand am scris chestia asta. Care acum e ingropata la cativa metri sub primul stalp de sustinere al pasajului Basarab. Insa luandu-ma dupa reactiile cetatenilor care s-au trezit duminica la 5 dimineata sa treaca ditamai parleazul, se pare ca, desi cam cu intarziere - au trecut 5 ani - am cam avut totusi dreptate.

Papadia

Gata! Au zburat toti pufii de papadie.

Chestii rosii care aduc fericire

Pe 8 mai, aniverseaza unii (nu stiu exact cine sunt, cum mai arata si cati mai sunt, dar banuiesc ca mai exista) 90 de ani de la infiintarea PCR (pentru tinerii care aterizeaza accidental pe aici, cautand sa vada cum se ajunge in Piata Romana si ajungand aici, PCR vine de la Partidul Comunist Roman).

Si tot pe 8 mai, aniverseaza altii 125 de ani de cand s-a inventat Coca-Cola.

Portile anti-atomice de la metrou

Imi place sa merg pe jos pana la Eroilor. Iar unul dintre lucrurile care ma atrage acolo este faptul ca intrarea la metrou dinspre centru e poate singura care este prevazuta cu porti anti-atomice. Sunt mari, groase de cel putin jumatate de metru si probabil nu au fost inchise niciodata, decat atunci cand au fost testate. De fiecare data cand trec pe acolo ma uit la ele si ma gandesc mereu cum ar fi sa trebuiasca, la un moment dat, sa se inchida definitiv in spatele meu.


Am ajuns prea tarziu in spatele portilor anti-atomice de la metrou. Explozia se produsese deja. La suprafata, pe drumul pana la ele, a ramas doar o zona de excludere pe care nu ar mai trebui sa o strabat niciodata. Si chiar daca toate portile anti-atomice s-ar inchide in urma mea, tot nu m-ar mai putea feri de radiatii.

Ha ha hahhhh

O sala, cativa colegi si cativa... nici nu stiu, clienti? Sau noi eram clientii lor? Nu conteaza. Erau unii cu care aveam noi o sedinta. Domnisoara, blonda si imbracata in negru, a la un pic de Sharon Stone in Specialistul, combinata cu Marilyn Monroe in zilele ei bune si, un pic, cu Gina Pistol. La un moment dat, nu mai are nimeni nicio idee, nu mai zice nimeni nimic, nici noi, nici ei. Apasatoare tacere. De-aia las capul in jos, cu o figura serioasa, si zic "Sa pastram un moment de reculegere". Tac. Si adaug "In memoria neuronilor nostri morti". Mi s-a parut o gluma destul de amuzanta, dar nu a ras nimeni.
Se termina sedinta, Miss Sharon Monroe Pistol se imbraca si vad ca pe haina are prinsa o panglica neagra, de doliu.

Dupa razboi

Am avut odata ocazia sa intru intr-un buncar, cum altfel, dat fiind subiectul ultimelor prostii scrise pe aici, anti-atomic. Cum sa fie inauntru, ca intr-un buncar anti-atomic, cu o senzatie amestecata de protectie si claustrofobie, cu beculete care se aprindeau si telefoane care sunau - bineinteles, astea erau pentru vizitatori, de fapt buncarul era scos din functiune. Sau cine stie, la o adica... In fine, nu asta conteaza.
Ei bine, am avut un sentiment foarte straniu la iesire. Dupa vreo 45 de minute de umblat la cativa metri pe sub pamant, cand am iesit de acolo, am nimerit in singurul peisaj peste care m-as fi asteptat sau dau.


Ma simteam ca un stalker, care iese pentru prima data la suprafata dupa multi ani de trait sub pamant, si da peste o lume pustie. Nu se auzea nimic in jur, era doar natura. Era ca si cum in alea 45 de minute in care am strabatut buncarul, lumea de deasupra chiar fusese bubuita si la suprafata nu mai ramasese picior de om.


In schimb, erau doar animale, care pareau a se descurca foarte bine si fara oameni. Iar caii chiar au parut un pic contrariati la vederea mea. Parca eram singurul om de pe pamant si zici ca trecusem prin tunelul timpului si ma transportasem undeva in viitor.

Dar nici macar asta nu mi se pare acum asa important. Ci faptul ca, revin - eram absolut sigur ca peste piesajul asta voi da la iesire. Daca as fi vazut oameni, m-as fi mirat la modul cel mai serios.
Mda, uneori, lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie.

Singleplayer campaign part 3

Left Alt Left Alt Left Alt Left Alt

Singleplayer campaign part 2

S S S W W A D A D A D

Kolimache prietenache

Nu mai sunt foarte la curent - vorba vine - cu activitatea agentiilor spatiale din lume, dar banuiesc ca exista cineva care din cand in cand trimite cate un semnal de pace si prietenie in spatiu, sa nu creada cumva congalaxienii nostri, daca or exista, ca vrem scandal. Nu stiu, de fapt, probabil semnalul asta se trimite incontinuu, doar-doar o raspunde cineva, macar cu replica aia faimoasa, "Nu stiu, dom'le, eu nu sunt de pe aici, eu sunt tocmai din galaxia V19K37. Parerea mea..."Ei, oricum ar fi, important nu e asta, ci ideea in sine e ceva, de a trimite un mesaj in spatiu, mesaj pe care dracu' stie daca l-o primi cineva. Iti dai seama cum sta ala acolo, emitatorul, cu ochii in monitoarele alea, tensiunea in care poate ca intra cand, nici nu stiu, semnalele alea o iau un pic razna, semn ca poate vreun omulet verde s-a plictisit sa i se trimita de pe Pamant capsule cu tablouri de Da Vinci, muzica de Beethoven si "Johnny B Good" si cere si el ceva mai actual.
In fine, atata vorbaraie... La asta ma gandeam acum doua nopti cand nu puteam sa adorm. Am luat telefonul si am trimis doua SMS-uri, apoi am asteptat si am tot asteptat piuitul ala dublu pe care il face Nokia cand primeste mesaj. Ma simteam de parca as fi trimis un semnal in cosmos, cu speranta ca poate-poate vine ceva inapoi.
Dar un raspuns n-a mai venit neam.

M

Ce chestie! Acum cativa ani, imi tremurau picioarele cand coboram la metrou. Eram pe jumatate impaiat si nu indrazneam nici sa intorc capul.
Acum, in schimb, pur si simplu ma fascineaza ideea de metrou. Ce-i drept, nu al nostru. Si nu cel din prezent.

Si apropo de asta, uneori, orasul asta mi se pare asa nasol, si mai ales oamenii, atat de naspa, incat parca am asa, o usoara dezamagire cand ies de la metrou si descopar ca, de exemplu, Piata Gorjului si taranimea care isi face veacul prin ea sunt tot acolo.

Singleplayer campaign

W W W A D S W W S S S S S

F5/F9

N-am fost niciodata prea curajos. Eu cand vad ca trebuie sa trec pe langa un caine, imi vine sa traversez pe trotuarul celalalt. Ca sa nu mai spun ca, atunci cand se pune problema de vreo bataie - din fericire, sunt un tip pasnic, nu prea se pune - incerc sa ma fofilez. Dintr-un spirit tolerant, imi place sa cred, mai degraba din teama, imi vine sa cred.
De-asta, cred ca mai degraba m-as aia pe mine daca as trai intr-o lume post-apocaliptica, cu radiatii, mutanti si tot tacamul - adica, fix lumea de aici. Normal, mi-ar placea sa cred ca as pune mana pe cutit, pusca, mitaliera, arc, sageata, prastie etc. si as face si as drege si as supravietui pana la urma. Deh, curaj de tastatura, unde cu un F5 (quick save) si un F9 (load) poti avea oricate vieti doresti (sau, ma rog, au dorit programatorii jocului sa iti ofere). Mai problematic ar fi in realitate, unde nu te faci bine dintr-un bandajel aplicat peste incheietura mainii si nici nu iti vine sufletul la loc dintr-o injectie cu adrenalina. Deci, cum ziceam, probabil ca, daca ar trebui vreodata sa traiesc intr-o lume in ruine, n-as face fata.
Dar totusi... am un sentiment ciudat (sau poate nu il am, dar bravez eu). Sentimentul asta e acela ca, daca ar veni la mine un calator in timp si mi-ar spune ca, intr-un viitor nu foarte indepartat, lumea a fost nimicita de un razboi nuclear si putinii supravietuitori s-au refugiat la metrou, unde sunt vanati de tot felul creaturi, ei bine, parca nu mi-ar parea asa rau.