O zi din viata lui Kolima Kolimovici

Se adunasera deja mai multi oameni in fata intrarii, intr-o coada ce serpuia pana aproape de cantine. Paznicul se uita pe hartiile lor si, daca erau in regula, ii lasau sa intre. Odata ajunsi in zona interioara, oamenii se raspandeau care incotro. Unii fumau, cativa se asezasera care pe unde apucasera, iar cei mai multi se stransesera intr-o alta coada, destul de lunga, pentru a-si mai lua ceva de-ale gurii. Eu nu, desi incepusera sa imi ghioratie matele.

Am intrat apoi in intuneric, pasind cu atentie sa nu ne impiedicam. Simteam cum mi se face tot mai foame si ma intrebam cum voi rezista pana la sfarsit. Ajunsi la locul destinat noua, ne-am strans toti lucrurile in jurul nostru sa fim siguri ca nu dispar.

Gata, incepe. Inima imi batea cu putere, nu stiu de ce. Trebuia sa nu ma gandesc ca mi-e foame, trebuia sa fiu atent la ce se intampla in jurul meu. Acolo, in fata mea, oamenii incepusera deja sa moara. Soldatii ii gasisera pe cativa care se ascundeau in niste unghere si ii mitraliasera fara macar sa se uite cine sunt, trasesera la intamplare. Zgomotul pistoalelor lor automate lor mi-a bubuit in creieri, incat mi-a venit sa imi puna mainile la urechi, sa nu mai aud. Dar nici chiar acest masacru nu m-a putut face sa uit cum parca mi se face gaura in stomac. Stateam in intuneric si luminitele pe care le vedeam ici-colo parca incepusera sa se miste, sa joace, sa se amestece intre ele. Imi treceam mainile prin capul meu ras si incercam sa alung senzatia de sleiala pe care mi-o dadea faptul ca trecusera 10 ore de cand pusesem ceva, nu cine stie ce, in gura. Da, mancasem ceva, dar cred ca ce contribuia cel mai mult la senzatia asta tampita ca ma ia cu lesin era faptul ca stiam ca sunt pironit acolo cateva ore si ca nu am cum sa ies. Macar apa de as fi avut, s-o mai pacalesc, dar nici asta nu aveam.

Langa noi, crimele continuau. Se parea ca viata nu facea aici nici cat o ceapa degerata. Una-doua, se gasea cate unul care sa scoata un pistol si ii impuste pe ceilalti. Ba chiar, la un moment dat, un lunetist a reusit sa ucida aproape 300 de oameni, el singur, suit intr-un turn inalt. Oamenii cadeau ca mustele, secerati de gloantele sale.

Intr-o scurta pauza, unul de langa mine si-a aprins o tigara. Imediat, un munte de om, hidos, cu o burta uriasa si niste maini cat niste copaci, un paznic, si-a facut aparitia, l-a luat pe sus pe ala care incepuse sa fumeze si l-a dus cine stie unde. Cineva langa mine a protestat. Eu am tacut, nu am spus nimic. Nu stu de ce, dar mi-a trecut prin minte ca era mai bine ca se intamplase asa...
Intre timp, burta mea continua sa ceara de mancare. mai rau, incepuse sa ma doara si capul si ma intrebam daca nu cumva o sa ma ia ameteala la plecare. Trebuiau coborate niste trepte si ma si vedeam impiedicandu-ma de ele. Iar gandul ca nici la intoarcere nu aveam sa gasesc mare lucru de mancat era de natura sa imi sporeasca si mai mult senzatia de gol naprasnic in stomac.

Dincolo incepusera deja sa se petreaca lucruri mult mai cumplite. Oamenii erau crestati pe frunte cu cutitul, stalciti in bataie cu batele, impuscati in organele genitale, eviscerati, desfigurati cu sute de gloante, arsi de vii si, ce oroare! scalpati. Langa mine, cativa mai sensibili isi pusesera mana la ochi. Degeaba incercau tovarasii lor sa ii linisteasca, privirea lor nu suporta atrocitatile ce se petreceau la cativa pasi de ei.

Slava Domnului, la un moment dat s-a facut brusc lumina. M-am ridicat si, spre umirea si marea mea bucurie, am vazut ca nici pomeneala de ameteli. Da, inca imi era foame, dar nu atat de rau ca pana acum. De unde pana in urma cu cateva minute doar crezusem ca o sa vad negru in fata ochilor, iata-ma acum in picioare, pregatit de drumul de intoarcere. Doar o mica necesitate fiziologica si gata!



Inglorious Basterds e un film misto. Cu niste scene cam violente - deh, Tarantino! - dar misto. Ce-i drept, era bine sa fi mancat si eu ceva inainte, nu sa beau o bere, ca, in doua ore jumate cat a tinut, mi s-au impaienjenit ochii.