Atentie, se inchid usile! De tot.

Artyom, mai rezista putin! Vin in curand.

Sper.

Deci se poate, tovarasi!

Umblu de cativa ani cu cartile despre lagare si comunisti dupa mine, sa le citesc la metrou, si, desi recunosc ca uneori imi place sa le mai tin cu copertile la vedere (deh, putin snobism exista in fiecare), niciodata nu m-a intrebat cineva ce e cu cartea aia si de unde am luat-o. Pana azi, cand un tip destul de asemanator la figura cu mine (chel, cu barba si cu o geaca kaki) m-a batut pe umar si m-a intrebat de unde am luat "Marea teroare". Deci se poate, tovarasi!


Si se mai poate si asta! Ba chiar si asta, tovarasi!

Schimbarea la fata

Pe fiica-mea, daca o sa o am, stiu de pe acuma ca o s-o cheme Kolima, iar pe sora-sa, probabil, Vorkuta, oricata opozitie ar face maica-sa (daca-i baiat, habar nu am, dar probabil tot ceva cu rezonanta ruseasca). Adica, na, asta ar fi contributia mea la numele ei/lor, in rest, maica-sa n-are decat sa ii puna ce nume vrea, poate sa ii spuna si Tanta (chiar asa, de unde dracu' vine "Tanta"?) Dar ce mai stiu tot de pe acum e ca, si cand s-o naste, n-o sa pun niciodata, dar niciodata, poze cu ea pe facebook, sa zicem. Acolo, la poza de profil, ma refer. Adica, sa ma caute unul dupa nume, Kolima (hehe, sanchi), si sa dea de mutricica fiica-mi. Mi se pare de un kitsch fantastic. Ca sa ce? Ca sa am parte de la baieti de comentarii cliseistice mai mult sau mai putin retinuto-complezente cu "sa-ti traiasca si sa te bucuri de ea" si sa starnesc in inimile "friends-ilor" fete fiori umezi si idei lacramoase de maternitate?

Mosmetro

Ce-si poate dori mai mult un tip al carui film preferat e (probabil), Mad Max 2 - si care, in general, se da in vant dupa tematica asta post-apocaliptica (chiar asa! Cum ar fi daca...?) - si, evident, care de ceva timp citeste aproape numai chestii despre rusi si stramosul lor, homo sovieticus, cu tot tacamul (Moscova, procese, lagare, beciuri, executii, comunism vs. nazism etc.), decat un joc care se le contina pe ambele?
Eh, cum ce? Un calculator pe care sa si mearga...

Au revoir

Cum saluti, la plecare, un nevazator cand ai o apetenta deosebita pentru gafe verbale?

Normal, spunandu-i "La revedere!"

Doar stii...

Da, stiu ca de fapt nu m-am ingrasat. Asta e o prostie, doar imi cad pantalonii de pe mine.
Da, stiu ca cel mai important in ce fac (sau ar trebui sa fac) e nu faptul ca e scris corect gramatical, ci ce e scris.
Da, stiu ca nu ma enerveaza chiar atat de multe lucruri. Doar pare ca ma enerveaza, insa joc si eu putin teatru.
Da, stiu ca de fapt nu sunt chiar atat de "baiat bun" pe cat imi place sa ma prezint. Stiu ca ma prefac ca sunt atent si ca, de fapt, abia astept prilejul sa gasesc ceva ca sa pot spune "Aaa, da, sa vezi ca si eu..." Nu prea stiu ce-i aia empatia. Plus ca imi cam place sa barfesc. Si, pe deasupra, cred ca ma plictisesc repede daca cineva imi povesteste prea mult despre el.
Da, stiu ca nu m-as fi lasat de fumat daca nu as fi sfeclit-o ca am ceva naspa prin-nauntru.
Da, stiu ca evadarea mea in lagare sovietice e o alternativa la viata terna pe care o duc. Si mai stiu ca, de fapt, nu as fi avut curaj sa fiu detinut acolo.
Da, stiu ca nu din cauza statului pe scaun ma doare spatele. Si nici din cauza patului. Si nici din cauza ca de cativa ani am tot timpul carti din ce in ce mai groase in geanta.
Da, stiu ca ma plang mereu, dar nu fac nimic ca sa nu mai am motive sa ma plang.
Da, stiu ca sunt atat de sincer pentru ca altfel nu stiu sa intretin o conversatie.
Da, stiu ca asa-numita mea dorinta de independenta e de fapt o fuga de responsabilitate. Si mai stiu ca independenta asta e de fapt singuratate.

Da, stiu ca ar fi trebuit sa nu.
Da, stiu ca nu.

La Pasionaria

Da, trebuie sa recunosc faptul ca ma atrage foarte mult ideea de a ma inrola voluntar in Pacea Civila Spaniola.
Desi nu prea corespund din punct de vedere ideologic. Si cred ca sunt si cam prea pusti pentru asta.

||

Cu o fasie de hartie lunga de vreo 20 de centimetri si lata cam de 3 fac minuni. Da, serios, pentru mine e un fel de bagheta magica. Cu fasia asta, opresc gerurile napraznice ce se revarsa peste milioanele de zeka din Kolîma. Tot cu ea, alung foametea ce pustieste campiile Ucrainei si malurile Volgai si ale Donului. Folosind bucata asta de hartie, il ajut pe Ostap Bender sa creada, pentru cateva secunde, minute, ore, zile sau luni... sau ani... ca poate sa treaca totusi pe malul romanesc incarcat cu bogatiile vitelului de aur. Sau ca va gasi in sfarsit scaunul plin de giuvaericale al soacrei lui Ippolit Mateevici Vorobianinov. Agit un pic hartia si batalia Stalingradului se opreste ca si cum o mana uriasa ar astupa gurile tunurilor si mitralierelor si ar prinde din aer milioanele de bombe aruncate asupra orasului. Tot cu hartia asta prelungesc viata Sofiei Osipovna si a altor cateva mii de evrei ce cred ca se duc sa faca baie. Nu mult, dar o prelungesc. Uneori, cateva clipe in plus conteaza.
Si mai fac inca multe altele cu fasia de hartie lunga de 20 de centimetri si lata de 3. Linistesc Donul de tot, oprindu-i curgerea. Il impiedic pe un detinut de drept comun sa-l ucida pe un politic pentru ca politicul nu ii da o hartie care sa-l scuteasca pe criminal de munca. Il las pe Andrei Platonov sa adoarma in sfarsit si sa nu mai fie Imblanzitorul de serpi, cel nevoit sa le spuna povesti criminalilor din baraca pentru a-i "anestezia" pe astia si a-i face sa viseze frumos. Ii inlatur teama Annei Politovskaia ca va fi ucisa pentru ceea ce scrie despre regimul lui Putin. Iar lui Ivan Denisovici... lui Ivan Denisovici ii las tot timpul din lume sa se bucure de cele doua farfurii de mancare pe care le-a dobandit si sa-si foloseasca lingura inscriptionata "Ust-Ijma 1945" ca sa le goleasca.
Cand eram mai mic (sau cand visam mai mult, nu stiu exact), spuneam ca eu, candva, o sa ajung super important. Nu stiam exact cum, dar aveam asa, un soi de convingere ca o sa ajung sa influentez, intr-un fel sau altul, cursul istoriei. Stiam eu ce stiam. Pai nu asta fac acum? Si cand te gandesti ca fac toate astea doar cu un banal semn de carte pe care il asez frumos intre foi cand ajung la serviciu sau cand ma ia somnul...

Doua surori

Sunt surori gemene. Poate cele mai frumoase din lume. Dar la fel de inaccesibile. Atat de reci, incat te ia cu frisoane numai cand te gandesti la ele. Pana si numele lor emana ideea de rece. Sunt mereu una langa cealalta, si uneori pare ca se tin chiar de mana. Si totusi, istoria nu le putea separa mai mult decat a facut-o in urma cu ceva timp. Asa incat acum vorbesc limbi diferite si, mai ales, se vad cu oameni complet diferiti.
Una se intalneste in general cu turisti straini, plini de bani, care cauta senzatii tari alaturi de ea, care vor doar sa se distreze sau sa isi testeze limitele. Dar acesti aventurieri sunt putini. Ea petrece aventuri intense, de cateva saptamani cu ei, si care se lasa cu despartiri amiabile si chiar cu promisiuni de revenire. S-a terminat, la revedere, turistii se suie in avion si dusi sunt. Unii dintre ei chiar filmeaza aceste aventuri si dupa aceea vand casetele si fac bani din asta. Iar ceilalti privesc cu interes aceste experiente si simt o chemare irezistibila de a trai si ei aceleasi lucruri.
Cealalta sora e atrasa insa de lucrurile murdare. Petrece ani intregi cu toate scursurile societatii, sau cu oameni pe care alti oameni ii considera asa. Cu multi, extrem de multi. Cu criminali, cu hoti, cu proscrisi - intr-un cuvant, cu detinuti. Cei care se cupleaza cu ea o fac total impotriva vointei lor si departe gandul de a petrece o perioada de relaxare aici. Relatiile astea nu sunt nici pe departe o aventura. Sunt tot ce se poate mai rau. In majoritatea cazurilor, aceasta sora isi omoara partenerii, asta dupa ce ii pune sa munceasca pentru ea ani in sir, sa ii aduca aur, iar daca acestia nu mor, sunt distrusi psihic. Mai mult, cand relatia se incheie, nu o mai pot parasi niciodata si raman sa ingroase randul celor avuti de ea si care apoi, cand nu ii mai sunt de folos, sunt aruncati ca niste rebuturi.
Sunt doua surori gemene despartite de geografie prin cativa kilometri, dar de istorie, prin tot ce poate istoria sa desparta doua teritorii. Pe una o cheama Alaska. Pe cealalta, Kolîma.

Mono- pe bi-

O plimbare sambata, cu bicicleta, pe Kiseleff. In capat, la Piata Presei, erau stransi o gramada de biciclisti, cam cum se aduna motociclistii sa dezbata in ce mod sa atraga atentia "celorlalti participanti la trafic" ca exista si ei pe-acolo si ca, na, trebuie sa-i ocrotesti - cum dracu' sa-i ocrotesti pe astia, cand de-abia apuci sa-i vezi in oglinda retrovizoare? Cred ca erau cel putin 50, de toate varstele. Am trecut pe langa ei ca voda prin loboda. Nu m-am oprit sa ii intreb daca s-au stans acolo spontan sau organizat, daca fac parte din vreo asociatie care isi cere si asta dreptul de a pedala liber prin oras sau orice altceva. Nuuu, am pedalat agale pe langa ei, uitandu-ma lung, cu un gand in cap de genul "Ati fi voi ecologisti, da' ce va mai place sa ardeti gazul...", am traversat pe trotuarul celalalt si dus am fost.
Si dupa aia ma intreb de ce n-am niciodata cu cine sa beau o bere.

In fundal, la Telejurnal...

...m-am vazut. Sunt pe val!


Din pacate, nu am fost suficient de spontan sa strig "Ieeeee!!!" si sa topai un pic, cu o bucurie tampa si tinand degetele de la ambele maini in semn de "Victorie!", asa cum fac adolescentii surprinsi pe strada de reporteri si care simt nevoia sa faca ceva in secundele alea, sa nu treaca prin fata camerelor de filmat ca Voda prin loboda, dar n-au nicio alta idee pe moment. Sau sa arat degetul mijlociu catre cameraman, cum ar face baietasii de la mine din bloc care se strang in fiecare seara in fata liftului sa joace remy, ca o m..e fara adresa si, in acelasi timp, cu dedicatie catre toata lumea, asa, doar de dragul de a nu-si strica firma. Sau, macar, sa ma frec pe burta si dupa aia sa duc degetul la gura cascata, cu o figura plangareata si bataind a jale din cap, pentru a aduce la cunostinta guvernului traditionalul mesaj de transmis la TV al pensionarimii hamesite "N-avem baaaani! N-avem buteeeelie!"

Arhipelagul Coolag

Stiam ca o sa ajung aici. De fapt, ajunsesem de mult, dar nu am vrut sa o recunosc. Inca de cand am citit prima carte despre subiectul asta, am stiut ca ma atrage intr-un mod mai vinovat decat simpla curiozitate intelectuala (deh). Asa au aparut site-uletul asta, pseudonimul Kolima, catarama de soldat sovietic pe care o voi purta de indata ce o voi curata si ii voi pune o centura de piele, pasiunea pentru gecile kaki gen Armata Rosie, tricoul si, acum, chestia asta de mai jos de pe usa mea:

E dat naibii comunismul asta. A provocat un Razboi Rece, dupa aia razboiul s-a dus si a ramas numai recele de el. Care se traduce in engleza printr-un cuvant tare drag pustilor ignoranti, celor care "o ard urban" si, in general, tineretului bovin al tarii.

Miorita feat. Bisisica

Nu stiu ce am in ultima vreme, dar, cat de refractar am fost eu in general, dar cat de tare il duc pe nu in brate acuma, fereasca sfantu'! De-aia am si dat cam rar pe aici in ultima vreme - si asta, dar si faptul ca nu mi s-a parut nimic teribil de interesant ca sa fie mentionat. Bine, asta ca si cum chestiile de pana acum au fost intr-atat de interesante, incat n-am putut dormi noptile pana nu le-am asternut aici, iar cei care mai butoneaza pagina asta, la fel si ei, nici nu au indraznit sa clipeasca inainte de a termina textele de teama de a nu se pierde vraja. Deci, cum ziceam, de asta nici nu prea am mai trecut pe aici.
Bine, nu ca ar fi ceva nou asta cu "N-am chef sa fac aia, n-am chef sa fac ailalta!" Noutatea survine in momentul in care, acum, stiu - ma rog, stiu... nu stiu, dar zic si eu asa - si de ce nu am chef. Pentru ca nu am, maiculita doamne, niciun beneficiu, haha. Da, eu si cu Ilie Moromote, ca si ala, in volumul doi, nu mai citea ziarul sa vada care mai e ocupatiunea mintala a romanului, ci isi punea mereu problema inainte de a face ceva daca acel ceva ii aduce vreun beneficiu. Si, cum se pare ca nu erau foarte multe lucruri care sa ii aduca beneficii, nu le mai facea pe celelalte.
Revenind la mine, ma surprind deseori intrebandu-ma "Bun, si, dupa aia?" inainte de a iesi in oras, sa zicem . De fapt, intrebarea asta cu beneficiile apare cel mai des sub forma "La ce bun?" si se refera, cel mai probabil, la posibilitatea, sa-i zicem asa, desi e destul de imposibila posibilitatea asta, de a, cum sa ma exprim eu ca sa sune ca in revistele glossy, posibilitatea de a incepe o relatie stabila. Haha. Mama, si cand apare automat raspunsul "La nimic, normal", asa ma apuca o lancezeala...
Mi-aduc aminte cum, in clasa a 8-a, cand studiam, sanchi, Miorita, ni se vorbea de, vrajeli, comuniunea cu natura, nu stiu ce (apropo, in perioada aia, clasa a 8-a, a 9-a, toate personajele din manualul de romana voiau sa comunice cat mai indeaproape cu natura. Si ala din Miorita, si cel care privea fara de tinta-n sus intr-o salbatica splendoare, vedea Ceahlaul la apus, departe-n zari albastre dus, si mai erau cativa clienti). Mda, comuniune cu natura... Caca maca! Intotdeauna baciul moldovean dornic de o cat mai grabnica imperechere cu mama natura (chiar, ce-ar fi zis oare daca ar fi vazut-o pe aia de la "Ciao, Darwin!"?) sub atenta obladuire a brazilor si a paltinasilor mi s-a parut un luzar. Cine stie daca nu cumva i-a trecut si lui prin scafarlie (si acum, sa fac gluma aia fumata, inainte de a-i trece tot pe acolo securea baciului vrancean si a celui ungurean, haha!) intrebarea asta, pusa, normal, in versuri:

"Ia zii, bai Labus
Sa dau un preemptive strike,
Asa cum da Bush?
Si daca pun mana
Si dau si cu biciu
Spune-mi, Miorito,
E vreun beneficiu?"

La care constiinta, cu glas de miorita nazdravana, trebuie sa-i fi raspuns, tot in versuri, ca deh, suntem in balada:

"Bee, bee, pai, nu cine stie ce!"